De ceva timp îmi fac curaj să donez sânge. Pentru că majoritatea bărbaților sunt mai fricoși decât femeile când vine vorba de ace, a fost puțin mai greu să pornesc. Într-un final, împins de la spate (la propriu) de prietena mea, fiind cea care a venit cu ideea de a dona sânge pentru un caz anume. Am ajuns la Centrul de Transfuzie Sanguină din Timișoara la ora 07:50 într-o zi de vineri. Din ce ştiu programul de lucru începe la 07:30.

 

Am urcat cu greu scările, căutând fel de fel de motive să scap, nu mi-a ieșit nicicum.

Ajunși în fața primului “ghișeu” am avut o mare surpriză, erau cam 30 de persoane la coadă. Asta e un lucru bun, înseamnă că lumea chiar e interesată să doneze.

 

Deci să revenim, suntem la ora 07:50, programul începe la 07:30 (teoretic), ușa de la fișier, ÎNCHISĂ. După aproximativ 10 minute, adică la ora 08:00 sosește o doamnă cu cafeaua în mână, deschide ușa, ne poftește înăuntru și începe să ne ia la întrebări de genul “Ai mai fost?”, “Pentru cine donezi, onorific sau pentru cineva anume?”. Cea mai interesantă conversație a fost între doamna de la ghișeu și un domn, acesta din urmă dorind să doneze pentru o fată care din păcate a decedat. Conversația a fost cam așa:

“- Donați onorific sau pentru cineva anume?”
“- Pentru X,”
Doamna, foarte intrigată, îi răspunde “Aaaaa… aia îi dusă demult!”

 

Trec de primul control unde mi se face o poză, trec și de al 2-lea unde îmi este verificată grupa sanguină, trec și de al 3-lea unde sunt “analizat” cu privire la greutate, înălțime, cât am dormit cu o seară înainte, ce am mâncat în ziua respectivă, etc. Era să uit ceva foarte important; pentru că trebuie să nu uitam că trăim în România, au fost cel puțin 5 persoane care “s-au băgat” în față fără ca cineva să le atragă atenția. Personal, nu mă interesează dacă erau rude sau prieteni, cunoscuți sau nu, e foarte trist că se întâmplă asta și atunci când donezi sânge.

 

Ajung într-un final în cabinetul unde se donează sânge și aștept, mai erau 2-3 persoane în fața mea și toate paturile erau ocupate. Din fericire nu durează mult, în 5 minute sunt preluat de către o doamnă (asistentă cred) și pus la “aparat”.

 

Știind că regia mea presupune ceva reacţii ciudate la ace si seringi stau liniștit și aștept. Termin donarea și mi se face puțin rău, nimic neașteptat pentru mine, nu eram deloc stresat dar aparent pentru doamnele de acolo nu era ceva foarte obișnuit, erau foarte impacientate. În toată agitația mi se spune să nu mai vin să donez, pe un ton ușor autoritar, pentru că fac bine cuiva și îmi fac rău mie. Nu sunt de acord cu asta, mie îmi trece în maxim 5 minute toată senzația dar viața persoanei pentru care donez poate să depindă de asta. Mie mi-a sunat ceva de genul “nu mai veni să donezi pentru că n-avem chef să ne batem capul cu tine, ești un client prea complicat”.

 

Cam asta a fost toată treaba cu donatul de sânge și bineînțeles că voi dona și data viitoare.

Propun ca jurnaliștii care scriu articole despre lipsa de donatori din România sau care fac reportaje despre asta, să încerce pe pielea lor logistica şi condiţiile din centrele de transfuzie. Cel puţin cel de la Timişoara arată deplorabil.